POVEŞTI PENTRU COPII (AUDIO - VIDEO) - pagina 2

HARAP ALB
de Ion Creangă



POVESTEA PORCULUI
de Ion Creangă

POVEŞTI PENTRU COPII (AUDIO - VIDEO) - pagina 1

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE - prima parte
de Petre Ispirescu



TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE - a doua parte
de Petre Ispirescu

LECTURI PENTRU COPII (AUDIO - VIDEO) - pagina 1

COLŢ ALB
de Jack London



FETIŢA CU CHIBRITURI
de Hans Christian Andersen

LECTURI PENTRU COPII (TEXT) - pagina 4

GOSPODINA
de Otilia Cazimir

O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
-Încotro, fugi, surioară?
-Ia mă duc şi eu la moară.

Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că mi-i casa ne-ngrijită,
Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mâncare.

Că la noi în muşuroi,
Unul drege, zece strică
Şi de n-aş fi eu voinică,
Ar fi vai şi-amar de noi.

LECTURI PENTRU COPII (TEXT) - pagina 3

ZDREANŢĂ
de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

LECTURI PENTRU COPII (TEXT) - pagina 2

FETIŢA CU CHIBRITURILE
de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si pe intunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci când plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, incât mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cât p-aci era sa fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, când o avea si el unul.

Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins.

Le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.

Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.

"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!

- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. si aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa. "A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

LECTURI PENTRU COPII (TEXT) - pagina 1

MICA SIRENĂ
de Hans Christian Andersen

Departe, departe in largul marii, apa-i albastra ca floarea albastrelelor, limpede ca si cel mai curat cristal, si asa de adanca, incat niciodata vreo ancora nu i-a dat de fund, si ar trebui sa pui nenumarate turnuri de biserici unele peste altele, ca sa poti ajunge din fund pana la suprafata apei.

Acolo locuieste poporul marii. Sa nu credeti insa ca pe fundul acela ar fi numai nisip; nu, acolo cresc niste plante si niste copaci foarte ciudati, si care-s asa de mladiosi, incat cea mai mica miscare din apa ii face sa se-ndoaie parca ar fi vii. Toti pestii mari si mici umbla printre crengile lor, cum zboara pasarile printre ramurile copacilor. In locul cel mai adanc se afla palatul regelui marii; zidurile-i sunt de margean, ferestrele din chihlimbarul cel mai straveziu, si acoperisul de scoici care se deschid si se inchid, aici umplandu-se, aici golindu-se de apa. Fiecare din aceste scoici are inauntru margaritare asa de stralucitoare, incat cel mai mic dintre ele ar face podoaba cea mai de pret a unei coroane imparatesti.

De multa vreme regele marii era vaduv, si mama lui batrana ingrijea de casa. Era femeie desteapta, dar asa de mandra de rangul ei, ca isi purta de coada aninate douasprezece stridii, pe cata vreme celelalte doamne de la Curte n-aveau voie sa poarte mai mult de sase. Era insa vrednica de toata lauda pentru grija ce purta fata de cele sase printese, nepoatele ei, care de care mai frumoasa. Cea mai mica insa era mai dragalasa decat toate; avea fata alba si rumena cum e foaia de trandafir, si ochii albastri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupusorul ei ca si al celorlalte surori se sfarsea printr-o coada de peste.

Toata ziua printesele se jucau prin odaile mari ale palatului, unde flori vii cresteau pe pereti. Cand se deschideau ferestrele de chihlimbar, pestii intrau inauntru, cum intra la noi randunelele, si printesele ii mangaiau si le dadeau sa manance din mana. In fata palatului era o gradina mare, cu pomi albastri inchis si rosii ca focul. Roadele pomilor straluceau ca aurul, si florile, cand se leganau, pareau ca-s flacari. Pe jos era nisip alb si curat, si de jur imprejur, de pretutindeni se revarsa o lumina albastra ciudata, incat ai fi crezut ca te afli in aer, sub albastrul cerului, iar nu in adanc de ape. Cand marea era linistita, puteai sa zaresti soarele, ce parea o floare de purpura varsand lumina din potirul ei.

Fiecare printesa avea in gradina cate-un locsor, pe care-l ingrijea dupa cum voia. Una-i da forma unei balene, alta pe cea a unei sirene; cea mai mica insa isi facu gradinita rotunda ca soarele, si sadi multe flori rosii ca si el. Era o copila ciudata, ganditoare si tacuta. Pe cand surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, gasite de la corabii scufundate, ei ii placea sa impodobeasca o statuie mica de marmura care infatisa un prea frumos baiat. O asezase sub o salcie trandafirie care-o invelea intr-o umbra violeta.
Cea mai mare placere a ei era sa asculte povestiri despre lumea unde traiesc oamenii. Si mereu punea pe bunica ei sa-i vorbeasca de corabii, de cetati, de oameni, de vietuitoare. Se mira mai ales, auzind ca pe pamant florile raspandesc miresme cum nu se pomenesc in apa, si ca padurile erau verzi. Nu-si putea inchipui cum pestii cantau si sareau prin copaci. Bunica zicea pesti la pasarele ca altfel n-ar fi putut-o pricepe.

- Cand vei implini cincisprezece ani, zicea bunica, o sa-ti dau voie sa te ridici la suprafata marii, si sa stai pe stanca la lumina lunii, sa vezi trecand corabiile mari, si sa cunosti padurile si orasele.

Peste un an, cea mai mare dintre surori implinea cincisprezece ani, si cum nu era decat un an intre fiecare, cea mai mica trebuia sa mai astepte inca cinci ani, pana sa iasa si ea din fundul marii. Si isi fagaduiau una alteia sa-si povesteasca toate minunile ce-au sa vada; caci bunica nu le spunea niciodata indeajuns; si erau atatea lucruri pe care ele ardeau de dorinta sa le afle.

Cea mai nerabdatoare era tocmai cea mai mica; noaptea, adesea, statea la fereastra ei deschisa, incercand sa strabata cu privirea tot noianul acela de apa albastrie, pe care pestii il puneau in tremur cand vasleau din coada si din aripioare. Zari intr-adevar luna si stelele, dar ele se stravedeau sterse si foarte mult marite de apa.

Cand le-acoperea vreun nor negru, ea credea ca era sau vreo balena sau vreo corabie incarcata cu oameni, care plutea deasupra ei. Acestia negresit nici nu banuiau ca o sirena dragalasa intindea din fundul marii manutele-i albe spre corabia lor.

Sosi ziua cand printesa cea mare implini cincisprezece ani, si ea se ridica deasupra apei.

Cand se-ntoarse, avea o multime de lucruri de povestit.
- O! E asa de fermecator, zicea ea, sa stai tolanita pe o stanca, la lumina lunii, in mijlocul marii, si sa privesti pe tarm mareata cetate unde licaresc luminile ca mii de stele; sa asculti muzicile armonioase, sunetul clopotelor de la biserici, si tot zgomotul acela de oameni si de trasuri.

Si cum o mai asculta sora cea mica! In toate serile, in picioare, langa fereastra deschisa, cautand sa strabata cu privirea uriasul strat de apa, ea visa la cetatea mare, la zgomotul si la luminile ei, si i se parea ca aude sunand clopote in juru-i.

In anul urmator, a doua dintre surori capata voia de-a se ridica la suprafata apei. Ea scoase capul tocmai cand soarele apunea; si frumusetea acestei privelisti nespus de mult o fermeca.
- Tot cerul, spunea ea, cand se-ntoarse, parea de aur, si frumusetea norilor nu se poate inchipui. Lunecau prin fata mea unii rosii, altii viorii, si printre ei, zburand spre soare, ca un val alb si lung, trecea un stol de lebede salbatice. Am vrut si eu sa inot spre marele glob de foc; dar deodata el disparu, si lumina trandafirie, care colora fata apei ca si norii, se stinse si ea curand.

Apoi veni randul celei de-a treia. Ea era cea mai indrazneata, si apuca in susul unui rau mare. Vazu dealuri frumoase imbracate cu vii, vazu castele mandre in mijlocul codrilor. Auzi cantecul pasarelelor si caldura soarelui o sili de mai multe ori sa se scufunde-n apa ca sa se racoreasca. Intr-un loc intalni o multime de mici fiinte omenesti, care se jucau scaldandu-se. Vru sa se joace si ea cu dansele, dar ele fugira speriate, si o lighioana neagra - era un caine - incepu a latra asa de grozav, incat se sperie si dansa si porni repede spre largul marii. Dar niciodata nu va putea sa uite padurile marete, dealurile verzi si copiii draguti care stiau sa inoate, cu toate ca n-aveau coada de peste.

Sora a patra care era mai putin indrazneata, ramase in mijlocul marii, unde vederea se pierdea in nesfarsitul zarilor, si unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din departare, corabiile i se pareau ca niste pasari, delfinii zburdalnici faceau tumbe, si balenele uriase aruncau apa pe nari.

Sosi si randul celei de-a cincea: si se intampla ca ziua ei sa cada tocmai iarna: asa ca ea vazu ceea ce nu vazusera celelalte. Marea era verzuie si pe deasupra ei pluteau niste munti de gheata care aveau forme ciudate si straluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dansa, parea un margaritar mare, mai mare decat turlele bisericilor pe care le cladesc oamenii. Ea se asezase pe unul din cei mai mari, si toti marinarii se departau speriati de locul unde se vedea falfaind, in bataia vantului, parul ei despletit si lung. Pe seara, cerul se acoperi de nori; fulgerele spintecau vazduhul, tunetul bubuia, si marea furioasa si intunecata ridica muntii de gheata si-i facea sa straluceasca-n lumina rosie a fulgerelor. Corabierii isi stransera panzele, si groaza era peste tot cuprinsul; ea insa statea linistita pe muntele ei de gheata, si vazu trasnetul ca un sarpe de foc, cazand in apa lucitoare.

Cand una dintre surori iesea pentru intaia oara la suprafata apei, ea ramanea totdeauna fermecata de lucrurile noi ce vedea; dar dupa ce se facea mare si putea oricand sa iasa in lumina de afara, nu mai simtea nimic din farmecul dintai; asa ca, dupa o luna de zile, gasea ca-i mult mai frumos in fundul marii, si ca palat ca al lor nu-i nicaieri.

Adeseori seara catesi cinci surorile tinandu-se de maini, se ridicau astfel la suprafata apei. Aveau glas fermecator, ca nici o alta fiinta de pe lume. Cand cerul se acoperea de nori si vreo furtuna prevestea pieirea unei corabii, ele inotau inaintea corabiei cantand cele mai ademenitoare cantece, laudand frumusetea fundului marii, si chemand pe calatori sa vina la dansele. Acestia insa nu puteau intelege cuvintele sirenelor, si niciodata nu vedeau minunatiile pe care le cantau ele; cand se scufunda corabia, oamenii se inecau si numai lesurile lor ajungeau pana la palatul regelui marii.

Cand plecau cele cinci surori, cea mai mica ramanea singura langa fereastra, le urmarea cu privirea si-i venea sa planga. Dar sirenele n-au lacrimi, si pentru asta inima lor sufera si mai mult.
- O! De-as implini si eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am sa iubesc lumea de sus si oamenii care sunt pe-acolo.

Sosi in sfarsit si ziua aceea: implini si ea cincisprezece ani.
- Acum o sa pleci si tu, ii zise bunica, vino sa te gatesc ca si pe surorile tale.
Si-i puse pe cap o coroana de crini albi, ale caror foi erau din jumatati de perle, si-i atarna de coada opt stridii mari, ca sa se stie din ce vita mare se trage.
- Ma doare! zise mica sirena.
- Ca sa fii gatita frumos trebuie sa suferi putin, raspunse bunica.
Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, si coroana grea care-i apasa capul. Florile rosii din gradina ei i-ar fi stat mult mai bine, dar nu-ndraznea sa spuna nimic.
- Adio, zise ea, si usoara ca spuma se-nalta prin noianul de apa.

Cand scoase capul din mare, soarele tocmai asfintise; norii erau inca rumeniti, tiviti cu aur, si luceafarul serii scanteia pe cer. Aerul era placut si racoros, si marea linistita. Aproape de mica sirena plutea o corabie mare cu trei catarge; n-avea insa decat o singura panza intinsa, pentru ca nu batea vantul, si marinarii stateau rezemati de franghii. Cantecele rasunau fara intrerupere, si cand innopta se aprinsera sute de felinare de toate culorile, agatate de franghii; ai fi crezut ca-s steagurile tuturor tarilor. Sirena inota pana-n dreptul ferestrei de la odaia cea mare, si de cate ori o salta apa, vedea prin geam o multime de oameni foarte frumos imbracati. Cel mai mandru dintre ei era un tanar print de vreo saisprezece ani, cu parul lung si negru; pentru serbarea zilei lui se facusera toate pregatirile astea.
Marinarii jucau pe punte, si cand tanarul print se arata, o suta de artificii se inaltara in vazduh, imprastiind o lumina ca ziua. Sirenei insa ii fu frica si se dadu la fund: dar curand iesi iar si i se paru ca stelele cerului cadeau ca ploaia asupra ei. Niciodata nu vazuse focuri de artificii; sori mari se-nvarteau, pesti de aur sagetau noaptea, si toata marea limpede si potolita stralucea. Pe corabie se vedeau lamurit nu numai oamenii, dar si franghiile. O, ce frumos era tanarul print! Strangea mana tuturor, vorbea si zambea fiecaruia, pe cand muzica umplea noaptea de cantecele-i armonioase. Era tarziu acum, dar sirena nu-si mai putea lua ochii de la corabie si de la tanarul print. Luminile se stinsesera si tunurile amutira; toate panzele fura intinse si corabia porni repede inainte. Sirena o urmari fara a-si abate privirile de la fereastra. Dar deodata marea incepu a se tulbura, valurile cresteau, si nori grosi, negri, se gramadeau pe cer. In departare fulgera, o furtuna ingrozitoare se apropia. Corabia, in fuga-i ametitoare, se legana pe marea-nvolburata. Valurile ridicandu-se ca muntii inalti, aici o faceau sa lunece intre ele ca o lebada, aici o inaltau pe culmea lor. La inceput ii placu foarte mult micii sirene aceasta calatorie zbuciumata; dar cand corabia, izbita cu furie, incepu a trosni, cand vazu catargul cel mare frangandu-se ca o trestie, si corabia lasandu-se pe o parte, in vreme ce apa napadea in fundul vasului, numai atunci isi dadu seama de primejdie, si trebui sa se fereasca de grinzile si de sfaramaturile corabiei prapastuite.
Cateodata se facea asa de intuneric, ca nu se mai vedea nimic; numai la lumina fulgerelor i se infatisau toate amanuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o invalmaseala de neinchipuit; inca o zguduitura, si vasul se desfacu in bucati. Sirena vazu pe tanarul print pierind in valuri. In culmea fericirii, crezu ca el se coboara la locuinta ei; dar numaidecat isi aduse aminte ca oamenii nu pot sa traiasca in apa, si ca el o sa ajunga mort la palatul tatalui ei. Atunci ea, ca sa-l scape, se repezi inot printre grinzile si sfaramaturile ce pluteau deasupra apei, negandind c-ar fi putut si ea sa fie zdrobita de vreuna din ele; se cobori in adancuri de mai multe ori, si astfel putu ajunge pana la tanarul print, tocmai in clipa cand, parasit de puteri, el inchidea ochii, gata sa moara. Mica sirena il prinse si sustinandu-i capul deasupra apei, se lasa cu el in voia valurilor. A doua zi vremea se indreptase, din corabie insa nu mai ramasese nimic. Soarele, cu razele-i patrunzatoare, parea ca vrea sa readuca viata pe fata tanarului print, dar ochii lui stateau tot inchisi. Sirena il saruta pe frunte, si dandu-i la o parte parul ud, gasi o asemanare uimitoare cu mica statuie de marmura din gradinita ei. Zari in sfarsit pamantul, si-n departare muntii inalti albastri, cu coamele sclipitoare de zapada alba. La poalele dealului intr-o padure de toata frumusetea, era o biserica sau o manastire. La poarta erau palmieri uriasi si-n gradina portocali si lamai; in apropiere de locul asta, marea facea o cotitura pana-n dreptul unei stanci, acoperita cu nisip alb si marunt. Acolo sirena duse pe print, avand grija sa-i tina capul tot in sus si-n bataia razelor soarelui.
Deodata incepura a suna clopotele de la biserica, si o multime de fete tinere intrara-n gradina. Sirena atunci se indeparta inotand, si se ascunse in dosul unor stanci, ca sa vada ce-o sa i se intample bietului print.
In curand una din fete trecu pe langa el; intai se sperie, dar venindu-si repede in fire, alerga sa cheme si pe celelalte, care dadura printului toate ingrijirile. Sirena il vazu cum isi venea in simtire si zambea celor ce-l inconjurau; numai ei nu-i zambea, fiindca nu stia el cine-l scapase de la moarte. Iar cand tanarul print fu luat si dus intr-o cladire mare, sirena, mahnita, cobori in adancuri si se intoarse la palatul tatalui ei.

Ea fusese intotdeauna tacuta si ganditoare; dar din ziua aceea fu si mai tacuta si mai ganditoare. Surorile ei o intrebara despre cele ce vazuse ea sus, dar nu le povesti nimic.

Adeseori seara si dimineata, se urca spre locul unde lasase ea pe print. Vazu roadele din gradina cum se coceau, vazu zapada topindu-se pe muntii cei inalti, dar pe frumosul print nu-l mai vazu; si din ce in ce mai mahnita se intorcea in fundul marii. Acolo, singura ei mangaiere era sa stea in gradinita ei, imbratisand mica statuie de marmura, care semana cu printul; in vremea asta florile ei neingrijite, uitate, se intindeau prin alee ca intr-un loc salbatic, incolacind tulpinile lor printre ramurile copacilor, facand astfel bolti stufoase, unde lumina nu mai putea patrunde.

Dupa catva timp insa, mica sirena nu mai putu suferi astfel de viata, si isi dezvalui taina uneia dintre surori; aceasta la randul ei o povesti celorlalte, dar nu numai lor, ci si catorva sirene, care si ele o spusera prietenelor lor cele mai bune. Se-ntampla, ca una dintre acestea vazuse si ea serbarea de pe corabie, cunostea pe print, si stia locul unde era imparatia lui.
- Vino, surioara, zisera celelalte printese; si luandu-se de maini, in sir, se ridicara deasupra apei in dreptul palatului printului.

Palatul acesta era cladit din pietre galbene, lustruite; scari mari de marmura duceau inlauntru si-n gradina; mai multe turnuri aurite straluceau pe acoperis, si printre stalpii galeriilor erau statui de marmura care pareau vii. Salile marete erau impodobite cu perdele si covoare de-o uimitoare bogatie, si peretii aco-periti cu minunate zugraveli. In sala cea mare soarele, strabatand printr-un tavan de cristal, incalzea florile cele mai rare care cresteau sub o vesnica ploaie de picaturi stralucitoare.

De-atunci mica sirena venea adeseori in locul acesta, si noaptea, ca si ziua; se apropia de tarm si indraznea chiar sa se aseze sub marele balcon de marmura, a carui umbra se-ntindea departe deasupra apelor. De acolo vedea pe tanarul print, care se plimba singur la lumina lunii; de multe ori, in cantecul muzicii, el trecu prin fata ei intr-o luntre frumos impodobita cu steaguri si stofe scumpe, si cei care zareau valul ei alb prin trestiile verzi o luau drept o lebada cu aripile-ntinse.
Ea ii auzea pe pescari spunand mult bine de tanarul print, si atunci se bucura ca-i scapase viata, cu toate ca el nici nu stia de dansa. Iubirea ei pentru oameni crestea din zi in zi, si din zi in zi tot mai mult dorea sa se apropie de ei. Lumea lor ii parea mult mai intinsa decat a ei; apoi oamenii stiau sa strabata marea cu corabiile lor, sa se urce pe munti, deasupra, pana dincolo de nori; ei aveau campii verzi si paduri nemarginite. Surorile ei nu stiau sa-i spuna despre toate cate ar fi vrut ea sa afle; intreba atunci pe bunica ei care cunostea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvant, o numea ea "cuprinsul de pe deasupra apelor".
- Dar daca oamenii nu se ineaca, intreaba tanara printesa, traiesc ei vesnic? Nu mor si ei ca noi?
- Fara-ndoiala, raspunse batrana, mor si ei; si viata lor e chiar mai scurta decat a noastra. Noi traim uneori si trei sute de ani; si cand incetam de a mai fi, ne prefacem in spuma, caci in fundul marii nu sunt morminte pentru corpuri neinsufletite. Sufletul nostru nu e nemuritor: cu moartea totul e sfarsit. Noi suntem ca trestiile verzi; odata taiate, ele nu mai inverzesc niciodata. Oamenii insa au suflet care traieste vesnic si dupa ce corpul lor s-a prefacut in tarana; sufletul acesta se inalta in vazduh pana la stelele care lucesc, si, precum ne ridicam noi din fundul apelor, ca sa vedem locurile unde traiesc oamenii, asa si ei se inalta in lumi incantatoare, unde niciodata nu pot ajunge noroadele marii.
- Dar de ce n-avem si noi suflet nemuritor? zise mica sirena mahnita; as da bucuros sutele de ani ce mai am de trait ca sa fiu si eu fiinta omeneasca, o zi, numai o zi, si sa ma pot ridica pe urma in imparatia cerurilor.
- Nu te mai gandi la asemenea lucruri, zise batrana; noi suntem mult mai fericiti aici in fundul marii, decat sunt oamenii acolo sus.
- Va trebui dar sa mor intr-o zi, si sa ma prefac in spuma; pentru mine n-au sa mai fie nici soapte de valuri, nici flori, nici soare. Dar nu-i oare un mijloc ca sa dobandesc suflet nemuritor?
- Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputinta. Ar trebui ca un om sa simta pentru tine o iubire fara margini, sa-i fii mai scumpa decat tatal si mama lui. Atunci cand, fiind astfel legat de tine cu tot sufletul si inima lui, un preot i-ar pune mana lui dreapta in mana ta si el ti-ar fagadui credinta vesnica, numai atunci sufletul lui s-ar impartasi, si ai putea si tu sa iei parte la fericirea oamenilor. Dar niciodata lucrul acesta nu se va putea intampla: ceea ce la noi, in mare, trece drept o frumusete, cum e coada ta de peste, la ei pe pamant e ceva foarte urat. Saracii oameni! Ca sa fie frumosi ei isi inchipuie c-au nevoie de doua proptele grosolane, pe care le numesc picioare!
Mica sirena ofta cu amar, uitandu-se la coada ei de peste.
- Sa fim vesele! zise batrana, sa jucam si sa petrecem cat mai mult in cei trei sute de ani cat avem de trait; asta e o bucatica buna de timp, o sa ne odihnim cu-atat mai bine pe urma. In asta seara e bal la curte.
Nu se pot inchipui pe pamant minunatiile de pe-acolo. Sala cea mare de joc era toata de cristal; mii de scoici mari asezate de-o parte si de alta, umpleau sala c-o lumina albastruie, si prin peretii stravezii imprastiau lumina asta si-n mare de jur-imprejur. Se vedeau inotand nenumarati pesti, mari si mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul si ca argintul.

In mijlocul salii curgea un rau larg, in care jucau delfinii si sirenele in sunetul glasului lor fermecator. Nimeni insa nu canta mai frumos ca mica sirena, si toata lumea o lauda asa de mult, ca, pentru o clipa, bucuria asta o facu sa uite minunile de pe pamant. Curand insa isi intoarse gandul iar la vechile-i amaraciuni, la frumosul print si la sufletul lui nemuritor. Iesi binisor din palat, departandu-se de cantece si de veselie, si se duse-n gradinita ei. De-acolo auzi strigatul de corn, ce strabatea prin apa:
- Acum pluteste-acolo sus, acel pe care-l iubesc din tot sufletul si din toata inima mea, acel spre care-mi sunt indreptate toate gandurile mele, si caruia as vrea sa-i incredintez fericirea vietii mele. As face orice, numai sa fiu cu el si sa pot capata suflet nemuritor. Pe cand joaca si petrec surorile mele aici in palat, eu am sa ma duc la vrajitoarea marii, de care-am avut atata groaza pana azi. Ea va sti poate sa-mi dea sfaturi si sa-mi vina in ajutor.
Si iesind din gradinita ei, mica sirena se indrepta spre valtorile zgomotoase indaratul carora locuia vrajitoarea. Niciodata nu mai fusese pe drumul acesta. Nici o floare, nici un fir de iarba nu crestea pe-acolo. Fundul, numai de nisip cenusiu, se intindea pana la o cotitura unde apa se invartea repede in loc, ca pietrele morii, si inghitea in adancul ei tot ce putea prinde. Sirena se vazu silita sa strabata aceste groaznice valtori, ca sa ajunga in tinuturile vrajitoarei, a carei casa se afla in mijlocul unei paduri ciudate. Toti copacii si toate tufisurile nu erau decat polipi, jumatate animale, jumatate plante: pareau ca-s serpi cu sute de capete, ce ieseau din pamant. Ramurile erau niste brate lungi si lipicioase, si in loc de degete aveau viermi care miscau mereu. Bratele acestea se incolaceau peste tot ce puteau apuca, si nimic nu mai scapa.
Mica sirena, ingrozita, ar fi vrut sa se intoarca; dar gandindu-se la print si la sufletul omenesc, isi lua inima in dinti, isi stranse in jurul capului parul ei lung, ca sa n-o poata apuca polipii, isi incrucisa bratele pe piept si inota astfel repede ca un peste, printre urateniile acelea, ce fiecare tinea cate o prada in brate, ca in cleste de fier, fie schelete albe de inecati, fie vasle, lazi, sau oase de animale. Si printesa inlemni de groaza cand vazu si o mica sirena sugrumata in inclestarea bratelor acestora.
In sfarsit ajunse la un loc deschis in padurea aceasta, unde serpi uriasi se incolaceau, infiorand privirea cu pantecele lor galbui. In mijlocul deschizaturii acesteia era casa vrajitoarei, facuta toata numai din oasele inecatilor; acolo vrajitoarea, stand pe-o piatra mare, dadea de mancare unui broscoi, cum dau oamenii la canari sa manance zahar. Ea zicea ca serpii aceia scarbosi sunt puisorii ei, si-i placea sa si-i incolaceasca peste pieptul ei, care semana cu un burete de mare.
- Stiu ce vrei, zise ea, vazand pe mica sirena; dorinta ta e o nebunie; totusi voi face sa ti se implineasca, dar stiu ca asta are sa-ti aduca nenorocire. Tu vrei sa scapi de coada ta de peste, si s-o inlocuiesti cu cele doua proptele cu care umbla oamenii, si asta, pentru ca sa te iubeasca printul, sa te ia de sotie si sa-ti dea suflet nemuritor. Rostind vorbele astea, izbucni intr-un hohot de ras inspaimantator, care facu sa cada si broscoiul si serpii.
- In sfarsit, bine-ai facut c-ai venit; maine, la rasaritul soarelui, ar fi fost prea tarziu, si ar fi trebuit sa mai astepti inca un an. Am sa-ti pregatesc o bautura pe care o s-o duci pe pamant inainte de revarsatul zorilor. Te-asezi pe tarm, si o bei. Indata coada ta o sa se subtieze si o sa se desfaca in doua, in ceea ce numesc oamenii "frumoase picioare". Dar sa stii ca asta are sa te doara, ca si cum te-ar taia cineva c-o sabie ascutita. Toata lumea se va minuna de frumusetea ta, vei pastra mersul tau usor si lin, dar fiecare pas te va sangera si iti va pricinui dureri, ca si cum ai calca pe varfuri de ace. Daca tu vrei sa induri toate suferintele astea, ma invoiesc sa-ti dau ajutor.
- Le voi indura, zise sirena cu glas tremurat, gandindu-se la print si la sufletul nemuritor.
- Dar tine bine minte, urma vrajitoarea, ca odata schimbata in fiinta omeneasca, nu te vei mai putea face iar sirena! Niciodata nu vei mai revedea palatul tatalui tau; si daca printul, uitand de tatal si mama lui, nu te va iubi din tot sufletul si inima lui, si nu te va lua de sotie in fata unui preot, atunci, suflet nemuritor niciodata nu vei putea dobandi. In ziua cand el se va insura cu alta, inima ta se va zdrobi, si tu nu vei mai fi decat putina spuma pe culmea valurilor.
- Ma invoiesc, zise printesa, alba ca de ceara.
- Atunci, daca-i asa, raspunse vrajitoarea, afla ca trebuie sa ma platesti; si eu nu-ti cer putin lucru. Glasul tau e cel mai frumos dintre toate cele din fundul marii: tu crezi ca farmeci pe print cu el, dar eu tocmai glasul tau ti-l cer ca plata. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, in schimbul acestei bauturi de pret; caci pentru ca sa aiba leac, trebuie sa pun in ea sange de-al meu.
- Dar daca tu imi iei glasul, intreba mica sirena, ce-mi va mai ramane?
- Fata ta frumoasa, raspunse vrajitoarea, mersul tau usor si lin, si ochii tai fermecatori; asta-i de-ajuns ca sa rapesti inima unui om. Haide! Fa-ti curaj! Scoate limba sa ti-o tai, si iti voi da bautura.
- Fie! raspunse printesa.
Vrajitoarea ii taie limba si biata copila ramase muta.
Apoi vrajitoarea puse caldarea pe foc, ca sa fiarba bautura fermecata.
- Bun lucru e curatenia, zise ea luand un manunchi de vipere ca sa curete caldarea. Si facandu-si o taietura pe piept, lasa sangele ei negru sa curga in caldare.
Iesi un fum gros, facand fel de fel de figuri ciudate, ingrozitoare. In fiecare clipa, batrana arunca mereu cate ceva in caldare, si cand amestecul acesta incepu a clocoti, se auzi un sunet intocmai ca gemetele de crocodil. Cand fu gata bautura, parea ca-i apa limpede.
- Iat-o, zise vrajitoarea, dupa ce-o turna intr-o sticluta. Daca polipii ar umbla sa te inhate cand vei trece prin padurea mea, n-ai decat sa le arunci o picatura din bautura asta, si bratele si degetele lor vor sari in mii de bucati.
Sfatul acesta era zadarnic; caci polipii, numai zarind bautura ce lucea ca o stea in mana sirenei, se dadeau in laturi speriati. Astfel trecu ea prin padure si peste valtorile zgomotoase.

Cand ajunse la palatul tatalui ei, luminile din sala cea mare erau stinse; de buna seama ca toata lumea dormea si ea nu indrazni sa intre. Nu le mai putea vorbi. Si in curand trebuia sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se frangea inima de durere; se strecura in gradina, culese cate o floare din fiecare brazda a surorilor ei, trimise, din varful degetelor, mii de sarutari palatului, si se ridica deasupra apei.

Nu rasarise inca soarele cand ea vazu palatul printului. Luna lucea pe cerul senin. Se aseza pe mal si sorbi bautura; simti ca si cum o sabie taioasa i-ar fi despicat trupul, lesina si ramase ca moarta. Soarele se ridicase mult deasupra marii, cand ea se destepta in junghiurile unor dureri cumplite. Dar inaintea ei statea frumosul print, care-o privea uimit cu ochii lui negri. Mica sirena isi pleca ochii in jos, si vazu ca nu mai avea coada de peste, ci in locul ei erau doua picioare albe si frumoase.

Printul o intreba, cine e si de unde vine; ea il privi cu un aer bland si trist, fara a putea scoate un cuvant. Tanarul atunci o lua de mana si o duse la palat. Fiecare pas, dupa cum ii spusese vrajitoarea, ii pricinuia dureri cumplite, totusi fiind la bratul printului, ea urca, usoara ca un fulg, scara cea de marmura, si toata lumea se minuna de mersul ei lin si mladios. Fu imbracata in matase si in zabranic scump si ochii tuturor o sorbeau si nu se mai saturau privind frumusetea ei; cu toate acestea ea tot muta ramanea. Roabe, imbracate in aur si matase, cantau in fata printului vitejiile stramosilor lui, ele cantau frumos, si printul le lauda, zambind gingasei copile.
"Dac-ar sti, isi zicea ea in gand, ce glas cu mult mai frumos mi-am jertfit eu pentru el!"
Cand tacura cantarile, roabele jucara in sunetul unei muzici fermecatoare. Dar cand incepu a juca mica sirena, ridicand bratele-i albe si tinandu-se numai in varful picioarelor, aproape fara sa atinga pamantul, pe cand ochii ei vorbeau inimii mai bine decat cantecul roabelor, toti fura cuprinsi rapid de farmecul acesta nespus; printul porunci ca ea sa nu-l mai paraseasca niciodata, si-o ingadui sa doarma la usa lui, pe o perna de catifea. Lumea insa nici nu banuia suferintele ce indurase ea jucand.
A doua zi printul o imbraca intr-un costum de paj, pentru ca ea sa-l poata urma calare. Strabatura astfel impreuna padurile inmiresmate si se urcara in munti inalti; sirena radea, desi numai ea stia cat suferea.

Noaptea cand toata lumea dormea, ea cobora pe ascuns, pe scara de marmura pana la malul marii, unde-si racorea in apa rece, picioarele ce-i ardeau; si toate amintirile copilariei o impresurau atunci.
Intr-o noapte, zari pe surorile ei tinandu-se de mana; ele cantau cu atata intristare, pe cand inotau, ca mica sirena nu se putu opri de-a le face semn. Recunoscand-o, ele ii povestira cata amaraciune le pricinuise ea. De-atunci ele veneau in toate noptile, si o data adusera si pe bunica lor batrana, care de multi ani nu mai scosese capul din mare, si pe tatal lor, regele marii, cu coroana lui de margean pe cap. Amandoi intinsera mainile spre fata lor; dar nu indrazneau sa se apropie de mal, cum faceau surorile ei.
Din zi in zi printul iubea mai mult pe mica sirena, dar o iubea ca pe un copil dragut si bun, fara a se gandi s-o ia de sotie. Si pentru ca ea sa poata dobandi suflet nemuritor, si sa nu fie intr-o zi numai putina spuma de mare, trebuia ca neaparat printul sa o ia de nevasta.
- Nu ma iubesti tu mai mult decat pe celelalte? iata ce pareau a-l intreba ochii bietei copile.
- Negresit, raspundea printul, care ii intelegea intrebarea, tu ai inima mai buna ca toate celelalte; tu imi esti mai apropiata, si semeni cu o fata pe care am vazut-o intr-o zi, dar pe care nu cred s-o mai revad vreodata. Aflandu-ma pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la tarm, langa o manastire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tanara, ma gasi pe mal si imi scapa viata, dar n-am vazut-o decat de doua ori, si niciodata nu voi putea iubi pe alta decat pe dansa; ei bine, tu ii semeni aidoma, si uneori inlocuiesti chipul fetei acesteia in sufletul meu.
"Doamne, isi zise in gand mica sirena, el nici nu banuieste ca eu l-am purtat pe valuri pana la manastire si l-am salvat. Alta-i aceea pe care o iubeste. Dar fata aceea e la manastire, nu iese niciodata de-acolo; poate ca o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi si-i voi inchina lui toata viata mea".
- Printul se insoara cu frumoasa fata a imparatului vecin, auzi ea intr-o zi; el pregateste o corabie stralucitoare sub cuvant ca vrea numai sa se duca sa vada pe imparatul, dar adevarul e ca el o sa ia pe fata lui de sotie.
Aceste vorbe facura pe mica sirena sa zambeasca: ea stia mai bine ca oricine gandurile printului, deoarece el ii spusese: "Fiindca doresc parintii mei, ma voi duce sa vad pe frumoasa printesa, dar niciodata ei nu ma vor putea sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc; ea nu seamana, ca tine, cu tanara fata de la manastire, mai degraba te-as lua pe tine de sotie, sarman copil gasit, cu ochi fermecatori, cu toate ca esti muta".
Si sarutand-o pe frunte printul pleca.
- Cred ca n-ai teama de mare, scumpa copila, ii zise el cand erau pe corabia care-i ducea.
Apoi el ii vorbi de furtuni si de mare cand e infuriata, de pestii ciudati si de tot ce gaseau scafandrii in fundul apei. Vorbele acestea o faceau sa zambeasca.
Cine cunostea fundul marii mai bine decat ea?

La lumina lunii, pe cand dormeau ceilati, ea, sezand pe marginea corabiei, isi adancea privirea in apa stravezie, si i se parea ca vede palatul tatalui ei, si pe batrana bunica avand ochii atintiti spre corabie. Intr-o noapte ii aparura surorile ei: ele priveau cu mahnire si isi frangeau mainile. Mica sirena le chema facandu-le semne, si isi dadu silinta sa le faca a intelege ca totul mergea bine: dar in clipa aceea se apropie un marinar, si ele coborara in adancuri, lasandu-l sa creada ca n-a vazut decat spuma de mare.

A doua zi, corabia sosea la cetatea unde locuia imparatul vecin. Toate clopotele incepura a suna, muzici cantau din inaltimile turnurilor, si soldatii se pusera-n randuri cu steagurile desfasurate si cu armele stralucitoare in bataia soarelui. Fiecare zi era o sarbatoare: balurile si petrecerile se tineau lant, numai printesa nu venise inca de la manastire, unde se zicea ca a fost trimisa ca sa invete toate indatoririle imparatesti. In sfarsit sosi si ea.

Mica sirena era foarte nerabdatoare de a vedea cat de frumoasa era printesa; i se implini in sfarsit dorinta asta: trebui sa recunoasca si ea ca niciodata nu vazuse chip mai frumos, fata mai alba si mai curata, si ochi mai adanc intunecati, un fel de albastru inchis, ochi intr-adevar fermecatori.

- Tu esti! striga printul cand o zari, tu esti cea care m-ai scapat de la moarte acolo pe tarm. Si stranse in brate pe logodnica lui, care se inrosise toata. E prea multa fericire! urma el, intorcandu-se spre mica sirena. Dorinta mea cea mai vie s-a implinit! Tu vei impartasi fericirea mea, caci tu tii la mine mai mult ca toti.

Copila marii saruta mana printului, cu toate ca-si simtea inima zdrobita.
In ziua nuntii aceluia pe care-l iubea, ea trebuia sa moara si sa se prefaca in spuma.

Veselia domnea in tot tinutul; crainici vestira logodna pretutindeni in sunet de trambite. In biserica cea mare miresme ardeau in catui de argint, preotii leganau cadelnitele; cei doi logodnici tinandu-se de mana, primira binecuvantarea marelui preot. Imbracata in aur si matase, mica sirena era de fata la cununie; dar urechile ei n-auzeau cantarile, ochii ei nu vedeau sfanta slujba, nu se gandea decat la moartea ei apropiata si la tot ce pierduse ea in lumea asta.

In aceeasi seara cei doi tineri plecara pe o corabie. Tunurile bubuiau. Toate steagurile falfaiau, in mijlocul corabiei se asezase un cort imparatesc de purpura si de aur, unde se pregatise un pat maret, panzele se umflara, si corabia luneca usor pe marea linistita.

Cand noaptea se apropie, se aprinsera felinare de toate culorile, si marinarii incepura a juca pe punte cu veselie. Mica sirena isi aminti atunci de seara cand, pentru intaia oara, a vazut ea lumea oamenilor. Se prinse si ea in joc, zburand cum zboara randunica,incat uimi pe toti cu jocul ei nemaivazut vreodata. E cu neputinta insa a spune ce se petrecea in inima ei. Pe cand juca, ea se gandea la acela pentru care parasise rudele si lumea ei, isi jertfise glasul fermecator, si suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte cand mai respira acelasi aer cu el, cand mai privea marea adanca si cerul instelat. Noapte vesnica, noapte fara vise o astepta, fiindca n-avea suflet nemuritor. Pana la miezul noptii tinura jocul si veselia pe corabie, si ea juca si radea, cu moartea-n suflet.

Apoi printul si printesa se retrasera in cortul lor; totul intra in tacere, si ramase in picioare numai marinarul care era la carma. Mica sirena, rezemata cu bratele-i albe pe bordul corabiei se uita spre rasarit unde se iveau zorile; ea stia ca prima raza de soare o va ucide.

Deodata surorile ei iesira din mare, albe ca si dansa; parul lor lung nu mai falfaia in vant: fusese taiat.
- L-am dat vrajitoarei, zisera ele, pentru ca sa-ti vina in ajutor si sa nu mori in dimineata asta. Ea ne-a dat cutitul acesta; vezi ce ascutit e. Inainte de a rasari soarele, trebuie sa-l implanti in inima printului, si cand sangele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni si se vor schimba intr-o coada de peste. Te vei face iarasi sirena; te vei cobori in apa cu noi, si numai peste trei sute de ani vei muri si te vei preface in spuma de mare. Dar grabeste-te, caci clipa cand soarele va rasari, trebuie ca unul din voi sa moara. Ucide-l si vino cu noi! Vezi tu dunga aceea rosie in fata noastra? Peste cateva clipe soarele se va ivi, si totul va fi sfarsit pentru tine.

Apoi, oftand adanc, se cufundara in valuri. Mica sirena dadu la o parte perdeaua de la cort si vazu pe tinerii printi adormiti. Ea se apropie incetisor de dansii, se apleca si puse o sarutare pe fruntea celui pe care-l iubise atat de mult. Apoi intorcandu-si privirile spre rasaritul care se inrosea din ce in ce, se uita cand la cutitul taios, cand la frumosul print, ce rostea in vis numele sotiei lui, ridica arma cu o mana tremuratoare, dar cutitul ii cazu din mana. Mica sirena se mai uita o data la print si se arunca in mare, unde-si simti corpul topindu-se in spuma.

In clipa aceea soarele iesi din valuri; razele-i calde si binefacatoare cadeau pe spuma rece, si mica sirena nu se simtea inca nimicita; ea vazu soarele stralucind, norii de purpura si pe deasupra ei plutind mii de fiinte stravezii din lumile ceresti. Glasurile lor cantau asa de dulce si asa de tainic, ca nici o ureche omeneasca n-ar fi fost in stare sa le-auda, cum nici de vazut ochiul pamantesc nu le-ar fi putut vedea. Copila marii baga de seama ca si ea avea trup la fel ca fiintele acelea si ca incet, incet, se lamurea din spuma.
- Unde sunt? intreba ea cu un glas in care nu mai era nimic pamantesc.
- La Fetele cerului, raspunsera celelalte. Sirenele n-au suflet nemuritor si nici nu-l pot dobandi decat prin iubirea unui om, vesnicia vietii lor atarna de puterea altuia. Ca si sirenele, nici Fetele cerului n-au suflet nemuritor, dar ele il pot dobandi prin faptele lor bune. Noi zburam in tarile calde, unde aerul otravit ii omoara pe oameni, le ducem racoarea binefacatoare si raspandim in aer miresmele florilor; pretutindeni pe unde trecem, ducem sanatate si voie buna. Si numai dupa ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobandim suflet nemuritor si putem sa ne bucuram si noi de vesnica fericire omeneasca. Biata mica sirena, tu ai facut din toata inima aceleasi sfortari, ca si noi; ca si noi ai suferit si ai iesit invingatoare din toate incercarile, tu te-ai ridicat pana la lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decat de tine ca sa poti, dupa trei sute de ani, dobandi suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Si mica sirena, ridicandu-si bratele spre cer, simti pentru intaia oara ca i se umplu ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auzira din nou pe corabie; sirena vazu pe print si pe frumoasa lui sotie cum se uitau cu induiosare la clocotul de spuma, ca si cum ar fi stiut ca ea se aruncase in valuri. Nevazuta, ea saruta fruntea printesei, il mangaie pe print, si apoi se inalta cu Fetele cerului in norul trandafiriu care trecea pe cer.

POVEŞTI PENTRU COPII (TEXT) - pagina 10

FĂT - FRUMOS DIN LACRIMĂ
de Mihai Eminescu

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miază-noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe — împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, — şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie.

Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a Maicii durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii.

Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, — vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.

Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă. Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an.

Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu -îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunii; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă, să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adâncul, ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor.

Râurile se ciorăiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învăţau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amuţiţi pe creştetele seci şi sure a stâncelor nalte, învăţau de la el ţipătul cel plâns al jelei.

Stăteau toate uimite pe când trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimaţi c-un cot de-o stâncă şi c-o mână pe bâtă, încolţea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare — dorul voiniciei.

Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori şi prin aer ca un vultur de oţel, ca o stea năzdrăvană.

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă, şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă — atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă; şi-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înaltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos! zise împăratul; am auzit de tine, da' de văzut nu te-am văzut.

— Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.

— Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să umple cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi.

Şi se sărutară feciorii de-mpăraţi în urările boierilor, şi băură şi se sfătuiră.

Zise împăratul lui Făt-Frumos:
— De cine-n lume te temi tu mai mult?
— De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?
— Eu iar de nime, afară de Dumnezeu şi de Mama-pădurilor. O babă bătrână şi urâtă, care umblă prin împărăţia mea de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul.

Când sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei — două nopţi turburi, gura ei — un hău căscat, dinţii ei — şiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. Înăuntru baba şuiera şi se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospăţ; când prin bolţile ferestelor, la lumina lunii, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputând să iasă, trecea peste ape cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.

Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie-închise şi albe, iar printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cântec nesfârşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lângă prispă stăteau două butii cu apă, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunii, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lână ca argintul torcea un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decât a fir de tort.

La zgomotul uşor al paşilor lui Făt-Frumos, fata-şi ridică ochii albaştri ca undele lacului.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută-n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele, o viaţă plină de desmierdări.

Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mână şi furca căzu alături de ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mână îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierdă încet fruntea şi părul şi-i şopti:

— Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?
— A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acu— ma, când ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amândouă braţele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el, în ochii lui.

— Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc.
— Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.

— N-aibi frică, zise el zâmbind şi desfăcându-se din braţele ei. Unde-i mumă-ta?

— De când a venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid.

— Ce-mi pasă! zise el repezindu-se să vadă unde-i.
— Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, când se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă când oboseşte: "Stăi, să mai bem câte-oleacă de apă!" Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.

Precum au zis, aşa au şi făcut. El se repezi după casă.
— Ce faci, babă? strigă el. Baba, de venin, se smulse odată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare până-n nori.

— A, bine că mi-ai venit, Făt-Frumos! zise ea, făcându-se iar scurtă, ia acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!

— Hai! zise Făt-Frumos. Baba-l apucă de mijloc, se lungi repezindu-se cu el până-n nori, apoi îl izbi de pământ şi-l băgă în ţărână până-n glezne.

Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pământ până în genunchi.
— Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită. Stătură şi se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.

C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vântul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe piep— tul lui, şi mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi, şi uimite — ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele ieşind din răsărit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presură câteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede — o mare, soarele — o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiazi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise încet şi zâmbind:

— Tu aici eşti?
— Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămând de fericire.

Cum şedea el lângă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.
— Hai, scoală, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul — şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmură al împăratului.

El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zâmbi, apoi îl luă de mână pe Făt-Frumos, ca şi când ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se umplură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripile ca pe nişte pânze de argint şi cu capul cufundat în apă sfâşia faţa senină a lacului.

— Plângi împărate? zise Făt-Frumos. De ce?
— Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.

— Ce, împărate?
— Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tânăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, şi cu toate astea de câte ori am vrut să-mi fac samă. Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gânditori, dulce ca visele mării
— fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!

Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.

— Împărate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.

Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vânt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui — Ileana o chema — îi zise încet la ureche, sărutându-l cu dulce:

— Nu uita, Făt-Frumos, că pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge. El se uită cu milă la ea, o mângâie, dar apoi, desfăcându-se de îmbrăţoşările ei, se avântă pe şeaua calului şi plecă în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi când răsărea dintre stânci bătrâne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanţă uriaşă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vârful vreunui munte — o noapte sfârtecată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.

Când se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mării încet şi melodios, până unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mării, se oglindea în fundul ei o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.

— Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizând porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.

În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şapte, s-auzea cale de şapte zile.

Genarul, pierdut în sălbatecele sale vânători, se depărtase cale de-o zi.

Făt-Frumos luă fata în braţe şi punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului mării ca două abia văzute închegări ale văzduhului.

Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieună dintr-un cap, iar calul Genarului necheză cu vocea lui de bronz.

— Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urât cu binele?

— Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.

— Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?
— Să ne grăbim şi nu prea, pentru că-i putem ajunge. Genarul încălecă şi zbură ca spaima cea bătrână în urma fugiţilor. În curând îi şi ajunse. Să se bată cu el Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

— Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte!

Şi luându-şi fata alături cu el, pieri în vânt, ca şi când nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plânsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vânătoare cale de două zile. FătFrumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale mării, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pământul.

Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvârli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decât o mână de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant, pe lângă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspândeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde până-atunci nu călcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul umbla încă pe pământ. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra celui luminat. Era Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pârău ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâşiau valurile până la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfântă şi luminată şi mâinile sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amândoi în umbră, Domnul cugetând la tatăl său din cer, şi sfântul Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângător. Când se sculară spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte". "Amin!" zise Domnul ridicând mâna sa cea sfântă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec pieri izvorul şi copacii, şi Făt-Frumos, trezit ca din— tr-un somn lung, se uită împrejur. Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mării, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe sf. Petrea, care, mergând în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui FătFrumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii până ce chipul sf. Petrea se risipi în depărtare, şi nu se vedea decât chipul strălucit al Domnului aruncând o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încât dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ai fi crezut că soarele apune! El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serii ca o uriaşă umbră. El intră în casă... fata Genarului plângea. Dar când îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină o undă de o rază. El îi povesti cum înviese; atunci ea-i zise:

— De răpit nu mă poţi răpi până ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Până atunci însă, pentru ca să nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare.

El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă şi cânta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.

Atunci intră şi Genarul.
— Veselă fata mea? şi de ce eşti veselă? întrebă el.
— Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea râzând.

Se puseră la cină.
— Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?
— La ce-ţi trebuie s-o ştii? zise el încruntând sprâncenele.
— Ştii prea bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decât numai ia-aşa ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.

— Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul. De— parte de-aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într-unul singur, încât cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decât unul de rând... Eşti mulţumită, fata mea?

— Mulţumită, răspunse ea zâmbind. Totodată însă Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mi— rositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastă veghea printre frunzele ei, ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.

A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vânătoare. Fata sărută murmurând floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.

— Ei, ştii ceva? o întrebă el.
— Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punând dosul mânii pe fruntea ei, am uitat tot.

— Însă eu am auzit tot, zise el. Rămâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar.

El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri. În arşiţa cea dogoritoare a zilei... văzu aproape de pădure un ţânţar zvârcolindu-se în nisipul cel fierbinte.

— Făt-Frumos, zise ţânţarul, ia-mă de mă du până-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţânţarilor.

Făt-Frumos îl duse până în pădurea prin care era să treacă.

Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mării şi văzu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi...

— Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.

Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea. Când înspre sară ajunse la un bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al şaptelea fără, se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispă o babă bătrână şi zbârcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.

— Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.
— Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate?

— Da.
— Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fată hăi! ia dă tu flăcăului demâncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.

Alături cu bordeiul era sub pământ o pivniţă. El intră în ea şi aco— lo văzu şapte iepe negre strălucite — şapte nopţi, care de când erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.

Nemâncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar, încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe când mijea de ziuă. Când colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, când vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţânţari şi un glas subţire-i zise:

— Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. Când se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.

— Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.
— Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimi— ca... sunt foarte mulţumită. Apoi intrând în grajd, începu să bată caii, ţipând: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănânce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi până ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, când deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci.

— Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu. Era împăratul racilor. El mână caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută. Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strângându-l de mână:

— Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănânci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate.

Fata într-ascuns îi făcu merinde, şi-nspre sară, când era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.

Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mână caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licureau câţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gândi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

— Uite, zise el, ţi-a murit baba.
— Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinând. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea... un somn amorţit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mâine ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.

Ea scoase din fundul unei lăzi hârbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.

A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba ieşi până în grajd, scoase inimile din câteşişapte cai, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babei se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi erau de un negru strălucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.

— Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab.
— Da' cum Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare-ar fi, ţi-l dau.

— Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinând la vorba lui. Baba scrâşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strânse moara cea hârbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.

— Hai, ia-ţi-l! zise-n sfârşit. El se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere. Părea că faţa pustiu— lui se ia după urmele lui, şi zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i.

Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dânsul şi fugea mereu.

Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru şi răcoare.
— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemişcaţi doi ochi de jăratic, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.

— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămând de lupi.

— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.

Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.
— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca şi când s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.

Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor.

— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Şi deodată se ridică din pământ un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Făt-Frumos vâjâia prin aer aşa de iute, încât i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.

— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.

— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.

Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.

Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ şi croncăni jalnic de douăsprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adâncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osândit al babei.

— Am scăpat, zise fata.
— Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpâne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pământ cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se nisipul. Scheletele înmormântate de volburele nisipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pân-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţâţelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos şi strălucit.

Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe nisipul încă fierbinte.

Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşă se făcuse vânătă, mâna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă.

— Ce ţi-i? o întrebă Făt-Frumos.
— Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins: şi se culcă în nisip, tremurând ca apucată.

Făt-Frumos dădu drumul calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi; cu toate acestea-i părea că nu adormise. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul şi prin el părea că vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pământ, până ce părea ca o cetate sfântă şi argintie, spânzurată din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din lună se scobora la pământ un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.

Iară din întinsele pustii se răscoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... învelite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi... şi încălicaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet... în lungi şiruri... dungi mişcătoare de umbre argintii... şi urcau drumul lunii, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a cărora fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis.

Atunci i se păru că şi fata de lângă el se ridica încet..., că trupul ei se risipea în aer, de nu rămâneau decât oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei.

Apoi peliţa ochilor lui se înverzi... se înnegri — şi nu mai văzu nimica.

Când deschise ochii, soarele era sus detot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oară.

Făt-Frumos se avântă pe el şi-n răstimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului.

De astă dată Genarul vâna departe cale de şapte zile. El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu braţele ei şi-şi ascunsese capul în sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încât i se părea că pustiul şi valurile mării fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunând din câte şapte capetele.

Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezând.
— Ce e? îl întrebă.
— Făt-Frumos îţi fură fata, răspunse calul năzdrăvan.
— Putea-l-om ajunge? întrebă Genarul mirat, pentru că ştia că-l omorâse pe Făt-Frumos.

— Nu, zău, răspunse calul, pentru c-a încălecat pe un frate al meu, care are şapte inimi, pe când eu n-am decât două.

Genarul îşi înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când îl văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său:

— Spune frăţâne-tău să-şi arunce stăpânul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi adăpa cu lapte dulce.

Calul Genarului îi necheză frăţâne-său ceea ce-i spusese, iar fra— te-său i-o spuse lui Făt-Frumos.

— Zi frăţâne-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpânu-n nori, şi l-oi hrăni cu jăratic şi l-oi adăpa cu pară de foc.

Calul lui Făt-Frumos o necheză asta frăţâne-său, şi acesta azvârli pe Genarul până în nori. Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedeau doi ochi albaştri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat în împărăţia aerului.

Făt-Frumos domoli pasul calului şi aşeză pe fată pe acela al tătâne-său. O zi încă, şi ajunseră în mândra cetate a împăratului.

Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, şi de aceea, când se împrăştie faima venirii lui, ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare şi oamenii aşteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieşte un lan de grâu la suflarea unui vânt.

Dar ce făcuse oare în vremea aceea Ileana împărăteasa? Ea, cum plecase Făt-Frumos, s-a închis într-o grădină cu nalte ziduri de fier, şi acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse într-o scaldă de aur, aşezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul.

În grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din secăciunea nopţii flori cu frunze galbene şi c-o culoare stinsă şi turbure ca turburii ochi ai morţilor — florile durerii.

Ochii împărătesei Ilenei, orbiţi de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se părea numai că-n luciul băii, plină de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, două izvoare secate, încetase de a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben şi lung, despletit şi împrăştiat ca creţii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi văzut faţa ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, faţa ei se-nsenină; ea luă o mână de lacrimi din baie şi stropi grădina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori şi ale straturilor se-nverziră ca smarandul. Florile triste şi turburi se-nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit, şi din botezul de lacrimi luară numele lăcrămioare.

Împărăteasa cea oarbă şi albă umblă încet prin straturi şi culese în poale o mulţime de lăcrimioare, pe care apoi, aşternându-le lângă baia de aur, făcu un pat de flori.

Atunci intră Făt-Frumos. Ea s-aruncă la gâtul lui, însă, amuţită de bucurie, ea nu putu decât să îndrepte asupră-i ochii săi stinşi şi orbi, cu care ar fi vrut să-l soarbă în sufletul ei. Apoi ea îl luă de mână şi-i arătă baia de lacrimi.

Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului. În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă în vis că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.

A doua zi, deşteptată, ea vedea... A treia zi se cunună împăratul cu fata Genarului. A patra zi era să fie nunta lui Făt-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lăutarilor cum horesc îngerii când se sfinţeşte un sfânt, şi roiuri de unde răsărind din inima pământului le-a spus cum cântă ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel lăutarii măiestriră hore nalte şi urări adânci.

Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară, vorbind fiecare în mirosul ei, şi ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă; apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse şi flutură în cercuri multe asupra feţei miresii când ea dormea ş-o făcu să vadă într-un vis luciu ca oglinda cum trebuia să fie-mbrăcată. Ea zâmbi când se visă atât de frumoasă.

Mirele-şi puse cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.

Şi se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n-a fost alta pe faţa pământului.

Ş-au trăit apoi în pace şi în linişte ani mulţi şi fericiţi, iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi.

Literatură populară, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Bucureşti, 1965